am alergat mereu să ridic frunzele căzute
să aduc fluturi şi puf de păpădii
aproape de noi
am tot încercat
să aflu ce are în cap păpuşa
să ţi-o pot repara
şi nu mai ştiu de câte ori
chiar şi-n întunericul care-mi cădea
am privit în ochii tăi
ţinându-te de mână când oftai
mereu grijulie
la ceea ce-ţi place sau nu

am tăcut deseori multe bucăţi din mine
şi m-am străduit să rotunjesc
colţurile dintre noi
uneori transpunându-mă
în tine
până la sânge
alteori înghiţind speriată pastile amare

dar azi
nu mai vreau să tac
să-mi fac mulaj după chipul tău
risipind suflet care nu e primit
azi deschid poarta acelei sincerităţi
care începe cu ceea ce nu pot fi
ori ceea ce sunt în fapt
şi fac loc
acelei dezgoliri cu aspect rugos şi vineţiu
fără de care
păpădiile nu pot respira