trebuie să fii mai optimistă, îmi spun
trebuie să vezi viaţa mai colorată
nu alb şi negru
şi habar nu au
o femeie mătură frunzele degeaba
mâine vor cădea altele
un asasin de câini scoate chelălăituri
din gâtlejul victimei
se hrăneşte cu ele, îi ţin loc de mamă
la colţul blocului un aurolac
inhalează durerea din vintrele mele
şi dacă închid ochii
în liniştea care se lasă
ecourile trec prin mine
trec prin mine

dar nu
toate astea nu există, domnilor
invizibile şi ne-ale noastre
al nostru e doar burdihanul
burdihanul sufletului care a uitat
ştie doar însumarea
să-i fie de cald

ce zâmbet mă cuprinde
nu ştiu ei, optimiştii
cum să fie viaţa alb negru
n-a fost nicicând
pe lângă frunze boturi clade şi coridoare
văd atâtea culori
alţi poli cereşti şi tereştri
sub coaste văd mereu unde stă ascuns etuiul
ştiu că orice mişcare a mea
porneşte sunetul
şi fără-ndoială mugurul
aşteaptă să crape coaja copacului