pentru că îţi miros braţele a fum
marinar celest
aplecat prea mult asupra coşului
pentru că tuşeşti
ca bunicul înainte să moară – spui tu
şi lepezi astfel cuvintele grele
care poate te năpădesc uneori
îmi răstorni zarea cu fundul în sus
mă gâdili la tălpi până nu mai pot de râs
îmi aduci licori colorate şi praf de nori
de pus în păr
şi-mi stai alături când palmele mele
descriu cercuri bizare de neînţeles
sau când pielea mi-e atât de amară
încât toată zarea se-ncruntă şi plânge
pentru că-ţi place sângele meu cam prea dulce
auzul meu prea selectiv
limba mea prea moartă
dimineţile mă trezesc
în ceaşca ta de cafea
învăţând să împletesc noi şi noi zile
mereu
cu mintea cea de pe urmă
