trag soarele de mână
să se întindă până la mine
învelind şi colţul de inimă zburlit
mi-e rece puţin
şi picătura chinezească a toamnei
mă sâcâie
n-am ce să-i spun
decât că mi-e dor de dezveliri
c-aş vrea să-mi scot hainele
prea multe prea grele
şi tu să mă atingi
mai mult ca o părere
să-mi fie cald şi somn
sânii cuibăriţi cast în palmele tale
picioare în neorânduială
şi să nu mai ştiu
unde începe şi unde se termină
mda, fiecare din noi are bocancii lui,
mai mult sau mai puţin plini de noroi,
şi sacul lui cu învăţăminte,
mai mult sau mai puţin de aur
- într-o anumită lumină
aurul se vede plumburiu
dar depinde cine-l priveşte –
fiecare are peticul lui cu stele,
mai găurit sau mai pufos,
peste care se poate azvârli uneori
o tuşă de soare.
şi toţi au măcar puţin nisip la suflet
care uneori nu se poate elimina
indiferent câtă apă vie ar bea.
asta însă nu înseamnă
că fereastra mea nu e centrul lumii,
că braţele mele şi gâtul şi ochii
nu-s cele mai importante,
că nu-şi doresc cu disperare,
doar pentru ele,
o ploaie caldă şi dulce
care să rodească.
şi, mai ales, nu înseamnă
că accept tălpile voastre goale,
pantofii cu toc,
sau chiar bocancii,
indiferent cât de bătătorite ar fi cărările.
